paharele curentau buzele şi creierele erau curentate de idei

câinii se nelinişteau la auzul trecerii ei

prin prăpăstii treceau umbrele ce cutremurau pereţii de stâncă

între cer şi pământ – susul şi josul se confundau

înlocuite de iarbă şi jar şi pe alocuri de ecoul stelelor

şi al cascadelor, de nisipurile irizate.

treceau călăreţii pe contururi de cai şi pe aburi.

peste tot copitele lor iscau confuzie şi îngrijorare

şi noaptea se decolora într-un ritm numai al ei,

când prinsă de timp se-ntorcea la origini.

despărţirea e o linie frântă în adevărul timpului –

o buturugă uscată învelită în piei de şopârlă

pe care se caţără păianjeni plutitori încercând să refacă ruptura.

din gol poţi să vezi piramide şi cranii dezgolite

luminând departe în mare

prin ochiul albastru al ruinelor.

şi încet se refac ieslele disperării peste muşchii verzui

ai dimineţii în care te scalzi cu pielea înmuiată de nori.

de norii ploioşi. de ploaia îndopată cu îngeri plângători.

despărţirea e un canion prin care zboară vulturi cu ochi de oţel

în care rămânem schilodiţi pe viaţă

când totul se vede prin ceaţă

şi în urma noastră un ochi s-ar târî greoi şi fără lumină

şi s-ar lărgi atât de mult încât tot întunericul

s-ar revărsa peste noi.

atârnă cornul abundenţei de clanţele uşilor

de pervazuri şi olane

şi peste acoperişuri sunt corzi şi alămuri,

adânc, pasionat şi reţinut, nobil, tot mai sus, cu infinite irizări,

plânsul ascuns împrăştie polenul peste bazaltul visător

din care cresc naşteri imperceptibile şi plante –

forţe ale creşterii,

şi apoi fericirea plină de peruzele şi desfolieri nenumărate,

nenumite, pline de vibraţii dintr-o coapsă mai dulce,

dintr-un cer mai celest, peste capetele plecate, smerite.

şi unda mai verde, şi zborul mai vag,

vertijul pe marginea prăpastiei,

din care nu mai ieşi decât prin mantrele timpului.

între vedere şi spunere se dărâmă un zid şi apele ţâşnesc vii

se ridică şi cad pentru a se netezi înainte

de-a se scutura din nou –

gândurile ivite cad în bazaltul florilor,

în ţesuturile vagi, încătuşate,

materii celeste cernute din unicitate în nisipuri mişcătoare –

în paginile albe, tremurătoare, temple/ turnuri se ridică şi vibrează

şi înmiresmează aerul, deşertul şi marea.

valuri peste dealuri se mişcă şi plâng, cu sare irizează valea,

cu vânt şi peruzea. îngroapă oglinzile în starea de-a fi,

în sinele dezintegrat. silabe peste silabe peste silabe

uitarea se cuibăreşte în vise, se zvârcoleşte, aţâţă

ca iar să se-nchege din tot ce e-n jur ordonate de-un creier

ce-a fost şi va fi, în vârtejul real, care-odată fiind, s-a pierdut.

şi drumul îngust se-ngustează mai mult pietruit cu idei

până când nu mai e decât o impresie, o vagă vedere prin mirişti

şi cuvintele derulate în alburi ca semănătoarele/

treierătoarele-n câmpuri.

amărăciunea se transformă în piatră, apoi în fluturi

apoi apă se face din care cruci se ridică

şi ne ridică şi pe noi mai departe în arhitecturi de cenuşă.

peste poduri dincolo de întuneric formele tună

şi piatra se face pietriş şi nisipul praf

şi trupuri de insecte dezintegrate în membre irizate şi aripi

şi ochi octogonali

prin care culorile cutreieră, culori descusute în flăcări

întoarse pe toate părţile până când nervurile ţiuie

în vis cineva se crede fluture şi lumea se multiplică,

zvonuri şi ochi şi frunze, umbre căţărate pe trunchiuri firave

întoarse cu alte feţe spre ferestrele transparente

dar totuşi discrete

ce lasă să treacă doar fumul subţire şi imaginaţii subtile

resturi de scântei aprinse de oasele ciocnindu-se de diguri

patul se lărgeşte şi devine ocean în care doarme un sfânt

un trup imens de zdrenţe şi spirit.

în vis cineva e fluture şi împărat

tronând între plantaţii de trestii de zahăr şi voci –

memoria în plină secreţie –

fire de păianjen întoarse spre bolţile creierului în plină naştere,

visare, uitare.

dar aici printre noi,

e doar un fluture care zboară printre flori umede şi case colorate,

fără reguli de circulaţie şi fără direcţie,

şi nici măcar nu se sinchiseşte.

pe scări de apă şi sticlă iederi transparente

se desfăşoară în imaginaţie –

priviri fugare – înaintez printre clarităţi ce pulsează

printre mături sălbatice la marginea maidanului

unde copacii sunt vii

înfăşuraţi în jur cu artere şi nervi –peţiole de vibraţii –

se descotorosesc de prea multele frunze

cresc altele în locul lor şi umbrele se desprind din coaja zbârcită

cum pietrele sar din drum ca gheizerele şi aburii pământului.

spaţii fără centru susţinute de grădini suspendate,

plutind în mirare

printre icebergurile care ne dau târcoale să ne surprindă

şi nici un suflet pe mare pe tot întinsul de vid ce absoarbe

în adânc se petrec rituri obscure după care viaţa se mişcă

şi odată cu ea şi visarea, fluiditatea coruptă pe care-am simţit-o

ca apoi să dispară, înfruntând mişcarea, dispreţuind-o

odată cu lucrurile transparente ce fac acrobaţii prin aerul mut.

zbârnâituri de seminţe şi apă ascunsă. ochi de vulturi.

sunt înconjurat de ele şi mă electrizează

şi nu ştiu cine mă ţine legat.

nu se ştie unde-am plecat unde poţi găsi un suflet

niciunde locul impalpabil nu-l poţi gândi

spaţiile se dizolvă în amintire timp peste timp în timp

desfăcute în suprafaţă şi adâncime

focul permanent arde dincolo

percepţia înconjoară realitatea Anaconda în acţiune

sufocând-o şi desfăcând-o în moarte

ca petalele desprinse/ smulse din locul lor

cum desprinzi pasărea din aer şi peştii din ocean

şi dacă încerci să fii atunci aduci nedescrisul deasupra

a ceea ce e deja descris şi care dispare în cojile scrise

sub ţesătura de fibre şi nu se mai ştie devine un gol

de care vrei să te legi şi să-l multiplici prin privirea altora

şi astfel ruptura să continue

continuitate ruptă din focul ce arde dincolo de percepţii

şi dincolo de conturul/ schiţa incompletului.

în mijlocul florilor de cuarţ o insectă a mării

zbârnâie peste valuri stârneşte stropi de uimire

purităţi ne-ntâlnite.

ape colorate în vămi trec pe nesimţite

în tărâmul nevertebratelor cu flamuri mângâitoare.

un singur punct negru pâlpâie departe.

în gol: cicatrici, în muţenie: sfinţenie

solzii fulgerului în cerul gri vineţiu

o scară marchează înălţarea cu treptele moi

şi distanţa e măsurată cu feliile ochilor

apa şi întunericul se contopesc

se urnesc către mare